memorik’s blog

S-a scurs atâta vreme de-atunci, de când, ostaş încercat în lupte mult mai grele şi-n situaţii mult mai dificile (Odessa, Harkov, Doneţ, Stalingrad…), „ridicam mâinile” în faţa „învingătorului” (24 august 1944), ca să plec, captiv, într-o nouă viaţă.

Să încerci, acum, după aproape 50 de ani, să rememorezi faptele în cronologia lor, nu-i deloc un lucru uşor. Nu ţi-a mai rămas nici cea mai umilă notiţă din lunga epopee trăită (se va vedea, mai târziu, prin ce metode „originale” au reuşit să ne despoaie de tot, afară de piele şi oase). Iar aducerea-aminte s-a mai şters şi ea, suferind grele şi iremediabile pierderi (au avut grijă şi de acest amănunt), aşa că nu-i mai pot cere tot ce mi-ar fi putut oferi altădată, când ea forma o masă distinctă a personalităţii mele.

Aici, chiar dacă ar fi vorba de simple date şi-ar fi destul de greu, dar când ai de gând să-nşiri şi să reconstitui un vast cortegiu de întâmplări, de situaţii, ţesute într-un păienjeniş pe care fiinţa nu le mai poate retrăi a doua oară cu aceeaşi intensitate, când e vorba de atâtea emoţii, de tragice stări sufleteşti, de dispersări, de atitudini, de miracole chiar, cine şi cui i s-ar mai putea cere o zugrăvire fidelă a unui funest trecut?

Sunt evenimente care se cade a fi consemnate imediat, pentru a putea prinde atunci nota lor caracteristică, pe care zadarnic încerci s-o mai rechemi, că nu te mai ascultă.

Sunt stări pe care le trăieşti numai tu, sau la trăirea cărora iei şi tu parte, zguduitoare stări, pe care atunci chiar , când eşti invadat de ele, nu eşti în stare să le fixezi pe hârtie, darămite după trecere de-atâta vreme.

Sunt apoi fenomene care necesită o pregătire specială pentru înţelegerea lor. La noi, între noi, s-au frământat şi s-au trăit stări de viaţă tot atât de complexe – dacă nu şi mai complexe – şi de complete, în mic, ca în orice societate în mare. Un filosof, un sociolog, un fin observator al sufletelor ar fi putut întâlni aici lucruri necunoscute şi inexplicabile în respectivele ştiinţe. Le-am văzut, ne-am dat seama de ele, am descoperit partea lor caracteristică, dar…nu suntem în măsură a le contura precis şi a le reda culoarea şi tăria necesare, aşa cum s-ar petrece dacă le-ar fi trăit şi studiat unul de specialitate.

Se zice de obicei: rabdă ca un câine. De unde şi cum s-o fi ajuns la această constatare, nu ştiu, dar ştiu că respectivul animal, când îi e foame – urlă, când îl baţi - scânceşte (ca apoi să vină şi să se gudure la picioare), iar când e rănit grav, cade, îşi linge rana şi luptă să se salveze. Vom vedea mai târziu: ar fi răbdat un câine cât s-a putut răbda pe-acolo?

Cititorul va întâlni fapte care depăşesc puterea de imaginaţie şi de înţelegere omenească – şi sunt destule, cele mai multe, pe care noi, cei care le-am trăit atunci, noi – făptaşii – azi, când cutezăm a ni le reprezenta sau a le readuce în vreo discuţie, dăm din umeri şi ne întrebăm miraţi şi oarecum străini de ele, dacă nu cumva fabulăm, sau mintea însăşi a luat-o razna.

…sfâşie din carnea noastră pământească, lăsându-ne sufletul despuiat, împrăştiat în emoţii ce se răsfrâng asupra altora, prin viaţa împărtăşită. Unii dintre noi simt nevoia să scrie, să scrie, să scrie cuvinte care să prindă rădăcini şi care să prindă viaţă. O poveste e ca un copil, o plămădire cu un părinte, care îşi ia mai apoi zborul în mintea şi sufletul celuilalt, care are propria sa istorie, dar niciodată propria moarte. O poveste nu moare, o poveste nu se predă, cuvintele nu mint, dar cuvintele indică un adevăr.

Ceea ce vă invit să citiţi este un jurnal, un document mărturie. Merita această scriitură o apariţie în volum? Este apariţia sa fragmentata, si mai mult, pe un blog, potrivită? Cred ca da şi, mai mult decât atât, voi încerca prin publicarea sa un experiment în care VOI sunteţi parte. Nu voi oferi nicio informaţie de context despre această scriitură decât în măsura în care aceasta îmi va fi cerută. Curiozitatea este regina lecturii, contextul este regatul… Dar care sunt informaţiile importante, relevante pentru tine, pentru noi. Practica este de a oferi la pachet o seamă de informaţii despre o poveste, dar mă întreb cât avem nevoie fiecare să ştim pentru a fi cu acea experienţă de viaţă, lectura. În epoca internetului, în timpurile acestea în care ni se spune că totul trebuie pus în context pentru a fi înţeles şi savurat aşa la adevărata sa valoare, eu vă invit să descoperiţi dacă întradevăr aveţi nevoie de ramă pentru a savura tabloul şi dacă da, care e rama voastră.

În cazul în care vă asumaţi propria căutare de informaţii despre cele descrise, vă rog să lăsaţi un comentariu spunându-ne şi nouă, celorlalţi, ce aţi aflat.

Povestea încă nu există, există doar memoria.